Despre mine
Anca Popescu
Sticla și „lemnul” pe care le folosesc drept suport pentru icoanele mele și celelalte lucrări îmi permit să șterg totul și să o iau de la capăt, dacă o trăsătură de pensulă nu-mi place. Asta înseamnă, desigur, să reiau toată munca de la zero, dar mereu vreau ca în final să fiu mândră de fiecare lucrare pe care o fac.
Pentru picturile mele, mă inspir din arta bisericească românească veche (icoane sau fresce), din miniaturile unor vechi manuscrise de la noi din țară, dar și din pictori celebri de pe alte meleaguri ale spațiului ortodox.
Uneori mai pictez și flori sau teme abstracte. Îmi place să realizez și portrete, chiar dacă sunt temele cele mai grele.
Nu-mi place să vorbesc despre mine, dar fiica mea mi-a zis că trebuie neapărat să dau câteva informații biografice, așa că îmi imaginez că stau cu tine de povești la o cafea, în curticica mea cu flori și-mi închipui că îmi pui tu întrebările pe care Irina mi le-a scris pe hârtie.
Mama era tricoteză şi făcea pulovere. Ţin minte ce frumos asorta firele de lână colorate. De la ea cred ca am căpătat dragostea pentru culoare. Bunica, în grija căreia mă lăsau părinţii când erau la serviciu, era o femeie evlavioasă şi mă purta cu ea la biserici, unde eram uimită de frescele de pe pereţi, la care priveam cu gura căscată.
Mi-au rămas în amintire orele de specialitate şi profesorii de acolo, cărora le port și acum recunoştinţă: doamna Setran, doamna Vararu, domnul Ştefan Sevastre, domnul Teodorescu și alții.
Domnul profesor Stendl era exact aşa cum îl sugerează numele: neamţ, corect şi exigent. Şi acum îmi amintesc cum încerca să ne scuture de „ifosele artistice” ale tinereţii, spunându-ne că pictura, înainte de a fi artă, este meşteşug şi trebuie să trudim cu modestie, aşa cum cizmarul face pantofi sau brutarul pâine. În această perioadă am căpătat un oarecare dispreţ amuzat pentru „fiţe” şi încercări de modernitate nesusţinute de studiu temeinic.
După absolvire, am fost 8 ani muzeograf la Muzeul de Artă al municipiului Bucureşti „Anastasie Simu”. De acolo am plecat intr-un atelier de creaţie al unei fabrici textile („Crinul”) şi apoi am lucrat 20 de ani la o alta, la Fabrica Textilă „Dacia”, unde am fost unul dintre creatorii de modele pentru imprimerie. La „Dacia” trebuia să facem lucrări de mari dimensiuni (64 x 140 cm) în cât mai scurt timp (iar pe atunci nu existau la noi computere pentru grafică) și așa a trebuit să învăţ diverse „tertipuri”: cum să faci cu buretele pigmentaţie, cum să sufli culoare ș.a.m.d. Acolo am făcut şi creaţie vestimentară.
Iubirile mele, în ordine ierarhică, sunt:
- fiica mea, Irina
- soţul meu, Atanase Dan Popescu (Tase)
- pictura
- grădina.
Acum mă cunoști deja, nu doar pe mine, ci și pe cei care mi-s dragi. Să ne auzim cu bine!
Cu drag,
Anca.